Zece vieti de-as avea...

Poza lui... Nu stie de ce o mai tine, sincera sa fie. Insa s-a impiedicat de ea si o face sa mearga in trecut. Poza lui, dormind. Tine minte toate detaliile. Cum o tinea in brate strans ca lumea rea sa n-o inhate. Ieri plangea, acum e rece sloi. O fiinta inghetata, fara suflet, fara vlaga.

Zambetul lui timid, involuntar. Genele lungi, negre. Si ochii lui... Ochi de carbune, inecati de tristete, ascunzand un trecut. Trecut... A trecut aproape un an. Au trecut luni de cand i-a auzit vocea. De cand i-a vorbit. Il vede si acum, asezat la masa, cu un suc in fata. Il vede razand, spunandu-i ca ii va duce dorul. L-a pierdut.

     "-Obisnuieste-te cu mine. Sunt sincer."
     "Trebuie sa ma obisnuiesc si cu lipsa lui, trebuie sa il uit..."
Dar vrea sa il uite?
De ce sa uite orele de discutii, zilele de euforie, anii plaini de zambete?
Ii duce dorul atat de mult... Si il poarta pe umeri, o apasa greu. Are impresia ca are un urias asezat pe inima ei, care danseaza de cate ori il vede... Care ii apasa greu ori de cate ori isi aminteste.

A fost ultimul de la care a auzit "Te iubesc!" si nu vrea sa o auda de la altul. Felul in care o spunea, modul in care cuvintele alunecau de pe buzele lui... Cine ar vrea sa uite asta?!
"Inca te iubesc! Si as vrea sa uit pentru o clipa de toate momentele triste, in care imi faramitai copilul din mine, putin cate putin. Inca te vreau."

Dar timpul trece. Poate ca la inceput gandeau la fel, dar acum viata i-a cam schimbat.
     "Maria plange
     Si nimeni nu-i aduce o batista curata
     Sau un Paracetamol."
Ii pare ca melodia i se potriveste perfect. A ramas singura, a indepartat pe toti din jurul sau; ei au incrcat doar s-o ajute, insa a respins orice forma de afectiune. Obisnuia sa creada ca, daca nu are iubirea lui, nu merita nimic altceva. Credea ca este inutila. Toate cicatricile de pe coapse si abdomen se invart in jurul aceleiasi idei.
"Grasa. Inutila. Nimic."
"Mor."
Are in fata unul din momentele in care zambetul nu i-ar fi parasit privirea nici impuscat.
     "-Da, nu vreau sa plec, insa nu depinde de mine."
Mai lua un fum, expirand usor.
Ea il privea, zambind trist. Buzele ii tremurau incet, ca intr-un murmur. Voia sa ii spuna ca ii va duce dorul. Ca il va astepta oricat va fi nevoie. Ca il iubeste.

Noua intamplari ciudate

Arunca ramasitele marului intr-un colt. Ce mai conteaza? Soarecii o sa-i devoreze, pana la final, intreaga viata.
Un dus? Da, suna bine. Drumul pana la baie, un calvar. Peretii se sfarama sub atingerea ei; e nevoita sa mearga fara sprijin, asa cum a facut toata viata: s-a bazat doar pe ea.
Apa nu vrea sa curga, tevile urla. Un geam mic arunca putinele raze de lumina ce ii permit sa vada. Ar plange, insa nu mai are lacrimi.
Ar plange, insa nu are motiv.
A fost parasita, dezamagita, nedreptatita.
Trenul gandurilor ii este intrerupt. Cateva picaturi de apa se scurg, spargand linistea de mormant.
Hainele-i zac distruse intr-un colt. Respectul de sine de asemeni, ii este calcat in picioare si plin de panza de paianjen.
Nu mai are nimic.
Apa se scurge intr-un ritm alert, spalandu-i toate problemele. Este doar ea, imbracata de apa, inecata de ganduri.
Ploaia care va cadea... nu, nici macar un ocean nu ar putea sa-i spele pacatele.

     "Daca unde imi e inima e acasa, atunci inima mea si-a pierdut toata speranta." ii trece prin cap.
Dar e in regula.
Opreste apa, apuca un prosop si niste haine vechi.
Arata acceptabil.
Apa maro, insangerata inca, balteste-n cada. Incet-incet, asemeni starii ei de nimic, dispare.

'Nu o sa ma pierzi. Nu o sa te parasesc. Iti jur!'
Vocea i-a revenit in minte, ii da tarcoale. Ii spune adevarul.

'Nu ai niciun viitor. Degeaba incepi. Degeaba incerci. Nu o sa reusesti nimic. Nu. Esti inutila. Nu o sa scapi de mine decat prin moarte. Aici iti vei duce viata. Aici o sa mori.'
Vocea isi pierde din sens. Aiureaza.
Fata zambeste.

"Vezi cutitul? Stii ce sa faci cu el."
Asculta vocea, pasii grei purtand-o spre masa. Un cutit bine ascutit ii orbeste ochii, stralucind nemilos. Malitios.

"Bine te-am gasit!"