“Nu mai
conteaza, tot ce am fost, s-a pierdut.”
E obligata, obligata sa fie altfel. Sa fie la fel. Orice
ar insemna acest “la fel”. Isi priveste mana. Tremura. Degetele ii sunt mov.
Tremura, plange. Picaturile ii ating palma. Ingheata.
Peretii sunt tot mucegaiti. Lacul cusut intr-un tablou e
cenusiu. Isi zambeste siesi, ii place cenusiul. E un argintiu care nu
straluceste. Tot timpul in umbra argintiului, totusi existand. Da din cap
dezaprobandu-si gandurile. Are zilele numerate. Iar boala incepe sa se arate.
Nu are oglinzi, toate sunt sparte. Ar vrea sa creada in reincarnare, insa nu
poate. Si totusi… un corb. Vrea sa fie un corb.
Vrea sa scape, vrea sa supravietuiasca. Si totusi, nu a
gasit nimic. In nici o casa, sub nici o piatra, in nici o bucata de lemn, nu
l-a gasit pe Dumnezeu. Nu se are decat pe ea insasi. Un corp, o papusa de carpe
cusuta prost. Cu pielea mancata de molii, ochii stand sa se desprinda. A plans
prea mult, ata s-a rupt. Ochii i se largesc. Isi arunca picioarele inainte,
radicandu-se din pat. Umbra desenata pe perete din cenusa patului o priveste
sfidator.
'Nu o sa ma
pierzi. Nu o sa te parasesc. Iti jur.'
Exact cuvintele de care se temea. Intr-o clipa, perna
loveste umbra. Apoi, zace nemiscata pe podea.
Picioarele au lasat-o. Nu are putere nici cat sa respire.
Alte umbre i se alatura, de data aceasta nelipite de pereti. Ii e teama. Le
priveste cum se joaca, se rotesc in jurul ei; toate rad, un ras maniac.
Un tipat gatuit ii paraseste fiinta. Un tipat ce ar
ingheta sangele oricui.
Se prabuseste, capul lovind podeaua puternic. Sange.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu