Este trezita de o bataie in geam. Capul nu vrea sa o asculte, nu se misca. Incearca sa ridice o mana, insa esueaza lamentabil. Ii e frig. Dar nici sa tremure nu poate. Bataile continua. Mai repede, mai sumbru.
E vantul. Cel putin, asa spera. Vrea sa fie vantul, poate o creanga scuturata de el. E singura, poate ca vantul ii poarta mila. Sau nu. Nu, sigur nu. Isi tot repeta cuvantul definitoriu in cap. Nu.
"Nu! Nu sunt aici, nu vreau sa stiu!"
Nu intelege ca nu o sa ii raspunda nimeni. Nu stie ca a innebunit. Nu simte depresia in care se scufunda. Simte doar sangele inghetat pe fruntea ei. Cumva, reuseste sa se ridice.
Isi zambeste. Un zambet sadic, chinuit. Nu stie sa zambeasca sincer. Nu stie cum a ajuns in asa situatie.
Stie doar ca traieste. Respira.
Intunericul o inghite, pana si ultima raza de lumina s-a evaporat. Insa ochii ei, oh!, ochii ei! Fiecare milimetru din iris ii este luminat de un gri strigator la cer. Corneea e de un rosu violent. Dar nu se vede. Simte doar ca venele-i tanjesc dupa viata. Dupa elixir.
Paseste fara grija prin cenusa si cioburi. Nu tresare nici macar un gram. Ca o papusa de carpe, nimic nu o raneste. Ori de cate ori a fost calcata in picioare, batuta, aruncata, intepata sau injunghiata... Si-a cusut la loc orice sentiment. S-a reparat singura, stangace.
Daca o vezi pentru prima data, nu ochii, sangele sau parul iti sar in ochi. Nu cenusa ce o acopera din cap pana in picioare, nu cusaturile.
Ci taieturile. Toate ranile profunde ce nu s-au vindecat. Ce au mucegait la randul lor, asemeni gaurii de soareci in care locuieste. Ca o papusa de carpa mancata de molii. Cu ochii spalaciti de plans si insangerati de pofta pentru ser.
Intinde mana, varfurile degetelor abia atingand umbra. Se misca.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu