8pt pentru o schimbare

Se ridica, se imbraca. De ce, nici ea nu stie. Dar vrea sa iasa din acea groapa de soareci. Isi vrea viata inapoi.

Toate hainele-i sunt largi. 

Viata nu i-a facut dreptate. Bucata ei de fericire promisa intarzie sa apara. Cine ar fi crezut ca o dezamagire ar afecta-o atat de mult?! Ea nu. Niciodata nu si-ar fi imaginat asa un viitor.

Oamenii decad. Oamenii sunt parsivi. Iubirea e doar un pretext, iar trairile sunt unelte; ar fi vrut sa realizeze asta de la inceput. Insa a fost orbita de endorfina.

     "Cu totii avem o poveste de inima franta in spate." isi spune ea.

     "Cu totii incercam sa trecem peste, sa eliminam din minte nereusitele. Speram la un suflet pereche si primim in schimb reprosuri. Dorim compasiune si gasim falsitate. Nu ne pasa, doar suntem buni la a ne preface."

Nu e in stare sa filozofeze pe aceasta tema, insa stie sigur un singur lucru: niciodata nu o sa gasim fericirea absoluta prin iubire.

     "Da, ne e usor sa iubim" isi reproseaza. "Insa e mai greu sa ne indragostim. Iubesc o persoana, iubesc un pat, o cana. Dar sa ma indragostesc... e alta tragedie."

Ameteala o cuprinde, e oare din cauza ca n-a mancat? Bucataria-i goala. Frigiderul mai horcaie din cand in cand, iar becul atarnat de tavan se zgaltaie cu fiecare adiere a vantului. Geamul spart permite frigului sa tina rece, rece asa cum e obisnuita.

Un mar, un mar uscat, stafidit e tot ce are. Se multumeste si cu atat. La fel ca-n viata, iei ce primesti si te multumesti. Ignoranta si nepasarea se contopesc intr-o fiinta. E-n mintea ei, ii reproseaza tot ce a gresit.

'Mananci prea mult. Nu meriti. De ce respiri? esti un nimic, o dezamagire. Un corp inert, miscat de vant. Nimicule! mai bine mori. Dispari!'

E-obisnuita cu tot. Cu orice repros, orice adevar.

E o papusa de carpe, cusuta prost. Gri. Neinsemnata. Traieste si totusi interiorul ii e mucegait. In putrefactie.

Ea merita sa moara.

Sapte cu noroc?

Sapte. O face sa vrea sa isi revina. Poate ca o sa scape. Poate ca… o sa aiba un viitor. E tanara, e in viata. E moarta pe interior.

Nu se intelege. Nu se intreaba nimic. Nu se vrea. E intr-o stare deplorabila si-si spune asta in fiecare secunda. Vrea sa manance, dar… Dar ce? Ce i-ar putea hrani fiinta atat de secata? Secata de vlaga, de constiinta…

Ea are schizofrenie. Ea sufera, si e o suferinta penibila. E oribil de singura. E intr-o lume a ei, o lume in care toate au mers prost. In care nimeni nu i-a intins o mana.

Ea n-are noroc, nici in viata, nici in iubire, nici in… Nimic. E doar o carcasa goala. Pustiita de orice licarire de viata, orice farama de vlaga. Si-si plange plamanii intr-o incercare clara de a se ridica. De a-si face curaj.

Camera era ca inainte de a lesina. Era un decor trist, ca dintr-un film de scurt metraj. Peretii galbeni? Tot acolo, poate putin murdariti de fum. Patul ars, tabloul cenusiu, sangele… Toate se afla in acelasi loc.

E singura. E singura. E singura, si asta o intristeaza. O deprima. O ucide.

Nu crede in sentimente. Nu crede in suflet. Crede doar in creierul ei, care acum o dezamageste… O lasa balta. A lasat-o de mult. Ii joaca feste. i-a facut-o de data asta, in ultimul an i-a jucat o festa malitioasa.

Isi simte inima pulsand. Nu i s-a intamplat de un car de timp. Secunda cu secunda, isi numara bataile inimii. Se intreaba daca e din cauza pozei.

Poza? A gasit-o sub pat. Trezindu-se din lesin, din spasme si flash-back-uri, primul lucru pe care i-au cazut ochii a fost acea poza. A lui. Facuta de ea, cand el dormea. Si, Doamne!, cat ii lipseste...

Sase nu aduce fericire

A tânjit după scăparea ei de prea mult timp. Închide ochii şi visează.

-Ştii, vreau să punem punct relaţiei. Nu mă simt bine...
Da, se aştepta la asta. Da, ştia că e vina ei. Nu, nu putu să îşi stăpânească lacrimile... Îi era greu. Lăsă telefonul să cadă din mână şi, ca într-un film de scurt metraj prost regizat, alb-negru,  în care singurele sunete auzite sunt bătăile inimii şi poate picăturile de apă ce se scurg foarte încet din robinet, îşi ascunse lacrimile în pernă.

-Înţeleg, nu e nimic, fă-te bine repede şi ai grijă de tine...
Încercă fără izbândă să îşi reprime hohotul de plâns. Umerii i se zguduiau, iar capul, sprijinit între mâinile pale acum, i se mişca într-un ritm încet, domolit. 

Îşi vede acum corpul abandonat în pat, în casa ei, într-o cu totul altă dimensiune... Una în care era vie. E încă prinsă în trecut, în amintiri, însă realitatea o loveşte ca o lopată peste tâmplă. A fost penibilă. A suferit din... dragoste? Cât de stupidă a putut să fie. Nu îşi poate aduna gândurile, fiind trasă într-o altă amintire.

-Ne pare rău, dar de această boală veţi scăpa doar prin moarte. Nu vă putem ajuta cu nimic. O zi bună!
Din nou, ca într-un film de scurt metraj prost regizat, căzu în genunchi şi plânse. În ultimul timp, acesta părea să fie singurul lucru pe care ştie să îl mai facă. 

A fost penibilă. Şi scăparea ei a dus-o în singurul loc ce l-a ţinut închis, sub un strat prea gros de praf şi pânze de păianjen.

Şi sincer, ar da orice să rămână aici, cu umbrele ei ce o protejează rănind-o, învăţând-o să accepte durerea ca o a doua natură. Asemeni unei larve ce aşteaptă într-un cocon renaşterea. Dar ea nu o să devină un fluture frumos, ce trăieşte doar o zi. E conştientă de faptul că umbrele vor dispărea odată ce ea nu-şi va mai regreta trecutul. Ştie ce repercusiuni a adus nebunia ei. Are unul dintre puţinele momente de luciditate şi se bucură.

Aparent, să îşi înfigă un ac în picior, deşi nu a fost cea mai bună idee, i-a indus o stare ce nu a mai experimentat-o de când...
Dar nu are de gând să îşi amintească prea curând.
Ce dumnezeului căuta un ac de cusut pe biroul ars pe alocuri şi plin de fum, nici ea nu ştie. Dar e ea genul care să se îngrijoreze de aşa ceva?

Ea... nu e genul.
Ea... nu e.
Ea... e moarta.

Şi atunci, de ce mai simte?

Cinci

Se retrage. Umbra i-a zâmbit sadic. O urmăreşte de acolo, de pe perete, nemişcată. Îi ştie toate secretele. Dinţii ca de rechin stau răsfiraţi într-un râset mut. Doar ochii, două boabe de piper negre, mici, infinit de mici... Doar ochii se mişcă.

Fata e sigură că dacă umbra ar avea o faţă, ar fi încărcată de riduri malitioase. Ar fi atât de încreţită, încât doar ochii mici, prinşi în orbitele imense, s-ar mai zări.
     "Ce vrei? Lasă-mă în pace!"
Ea pică în genunchi, umbra rămânând nemişcată. Asemeni unui stâlp în adierea vântului, umbra nu se clinteşte. O priveşte doar, un aer rece de superioritate făcându-şi loc în privirea ei.

Fata cedează.
     "Te urăsc! Mi-ai transformat realitatea-ntr-o pată de ulei!"
Nu îşi ia privirea de pe umbră, pipăind cu mâna în spatele său. Biroul negru, negru de fum, negru, ars scrum, zace lângă pat, sau ce-a rămas din pat. A găsit! A găsit scăparea.
Un ac.