Sase nu aduce fericire

A tânjit după scăparea ei de prea mult timp. Închide ochii şi visează.

-Ştii, vreau să punem punct relaţiei. Nu mă simt bine...
Da, se aştepta la asta. Da, ştia că e vina ei. Nu, nu putu să îşi stăpânească lacrimile... Îi era greu. Lăsă telefonul să cadă din mână şi, ca într-un film de scurt metraj prost regizat, alb-negru,  în care singurele sunete auzite sunt bătăile inimii şi poate picăturile de apă ce se scurg foarte încet din robinet, îşi ascunse lacrimile în pernă.

-Înţeleg, nu e nimic, fă-te bine repede şi ai grijă de tine...
Încercă fără izbândă să îşi reprime hohotul de plâns. Umerii i se zguduiau, iar capul, sprijinit între mâinile pale acum, i se mişca într-un ritm încet, domolit. 

Îşi vede acum corpul abandonat în pat, în casa ei, într-o cu totul altă dimensiune... Una în care era vie. E încă prinsă în trecut, în amintiri, însă realitatea o loveşte ca o lopată peste tâmplă. A fost penibilă. A suferit din... dragoste? Cât de stupidă a putut să fie. Nu îşi poate aduna gândurile, fiind trasă într-o altă amintire.

-Ne pare rău, dar de această boală veţi scăpa doar prin moarte. Nu vă putem ajuta cu nimic. O zi bună!
Din nou, ca într-un film de scurt metraj prost regizat, căzu în genunchi şi plânse. În ultimul timp, acesta părea să fie singurul lucru pe care ştie să îl mai facă. 

A fost penibilă. Şi scăparea ei a dus-o în singurul loc ce l-a ţinut închis, sub un strat prea gros de praf şi pânze de păianjen.

Şi sincer, ar da orice să rămână aici, cu umbrele ei ce o protejează rănind-o, învăţând-o să accepte durerea ca o a doua natură. Asemeni unei larve ce aşteaptă într-un cocon renaşterea. Dar ea nu o să devină un fluture frumos, ce trăieşte doar o zi. E conştientă de faptul că umbrele vor dispărea odată ce ea nu-şi va mai regreta trecutul. Ştie ce repercusiuni a adus nebunia ei. Are unul dintre puţinele momente de luciditate şi se bucură.

Aparent, să îşi înfigă un ac în picior, deşi nu a fost cea mai bună idee, i-a indus o stare ce nu a mai experimentat-o de când...
Dar nu are de gând să îşi amintească prea curând.
Ce dumnezeului căuta un ac de cusut pe biroul ars pe alocuri şi plin de fum, nici ea nu ştie. Dar e ea genul care să se îngrijoreze de aşa ceva?

Ea... nu e genul.
Ea... nu e.
Ea... e moarta.

Şi atunci, de ce mai simte?