Unsprezece picaturi de sange

Esti intr-o lume singura, inconjurat de oameni rai. Nu, nu se naste nimeni rau, insa cu totii devenim. Suntem unul pentru toti si fiecare pentru sine. 

Esti la metrou, inconjurat de oameni. Unii vorbesc, altii privesc. Voci monotone, priviri gri. Esti singur intre atatea fiinte. Lasat balta.
Cobori, urci scarile. Iti spui ca daca ti-ai rupe coloana, doi dintr-o mie ar intoarce privirea. Vezi chipuri schimonosite de tristete. Oameni ce se grabesc, oameni ce te urasc. Si nu are nimeni un motiv pentru acest masacru al individualitatii.

Esti pe strada, nu privesti decat la trei pasi in fata ta. Ai capul plecat, privirea trista. Nu poti sa nu iti spui ca arati asemeni lor. Un zombi ce inca are pielea intreaga, carnea neputrezita si gura-nchisa. Un zombi constient, condus de monotonie.
Cu totii incercam sa ne gasim un viitor. De mult nu am mai purtat o asa discutie.
     "-Ce vrei sa fii in viitor?"
Astfel de intrebari mi se puneau la varsta jucariilor. A fericirii. Cu totii ne doream ceva special, inocenta salvandu-ne de la normalizare.
     "-Vreau sa fiu astronaut! Vreau sa zbor! Vreau sa fiu Superman!"
Si cei din jur zambeau cu ochi tristi, inecati in nostalgie.
     "-De-ai vedea tu ce te-asteapta..."
Dar, pe parcurs, visele ni s-au stins. Am inceput sa tintim tot mai jos.

Oamenii simt apropiere amortii si zambesc.
     "-Nu face asta! Ai fi putut sa te ranesti! Puteai sa mori!"
     "-Eu nu o sa mor niciodata!" ai fi zis cu vocea de copil.
Dar timpul trece, luand cu el orice urma a copilariei. Raspunsul standard devine "-Oricum o sa mor.". Si murim. Pe interior, fie fizic, fie moral, murim, ne stingem asemeni unei lumanari. Poate ca ne nastem norocosi, frumosi, inteligenti. Flacara pasiunii se aprinde-n noi doar cand suntem modelati asemeni celorlalti. Flacara vietii arde, ne topeste. Devenim mai mici, in gandire. Aratam trist. Suntem la capatul puterilor si plutim in batranete asemeni unui fitil ce asteapta sa se stinga in ceara topita. 

Ne stingem.

Isi alunga brutal gandurile. Aprinde tigara, inspirand ca un om abia scapat de la inec. Ochii ii joaca feste, vede oameni ce zambesc.
     "Cine sunt eu sa judec?"
Si isi continua drumul, discriminand intr-o maniera scrupuloasa. La o adica, ea are capacitatea de a face diferenta. Si la ce bun!?

     "Esti singur."

E un limbaj delirant de surdo-muti tacaniti.

Zece vieti de-as avea...

Poza lui... Nu stie de ce o mai tine, sincera sa fie. Insa s-a impiedicat de ea si o face sa mearga in trecut. Poza lui, dormind. Tine minte toate detaliile. Cum o tinea in brate strans ca lumea rea sa n-o inhate. Ieri plangea, acum e rece sloi. O fiinta inghetata, fara suflet, fara vlaga.

Zambetul lui timid, involuntar. Genele lungi, negre. Si ochii lui... Ochi de carbune, inecati de tristete, ascunzand un trecut. Trecut... A trecut aproape un an. Au trecut luni de cand i-a auzit vocea. De cand i-a vorbit. Il vede si acum, asezat la masa, cu un suc in fata. Il vede razand, spunandu-i ca ii va duce dorul. L-a pierdut.

     "-Obisnuieste-te cu mine. Sunt sincer."
     "Trebuie sa ma obisnuiesc si cu lipsa lui, trebuie sa il uit..."
Dar vrea sa il uite?
De ce sa uite orele de discutii, zilele de euforie, anii plaini de zambete?
Ii duce dorul atat de mult... Si il poarta pe umeri, o apasa greu. Are impresia ca are un urias asezat pe inima ei, care danseaza de cate ori il vede... Care ii apasa greu ori de cate ori isi aminteste.

A fost ultimul de la care a auzit "Te iubesc!" si nu vrea sa o auda de la altul. Felul in care o spunea, modul in care cuvintele alunecau de pe buzele lui... Cine ar vrea sa uite asta?!
"Inca te iubesc! Si as vrea sa uit pentru o clipa de toate momentele triste, in care imi faramitai copilul din mine, putin cate putin. Inca te vreau."

Dar timpul trece. Poate ca la inceput gandeau la fel, dar acum viata i-a cam schimbat.
     "Maria plange
     Si nimeni nu-i aduce o batista curata
     Sau un Paracetamol."
Ii pare ca melodia i se potriveste perfect. A ramas singura, a indepartat pe toti din jurul sau; ei au incrcat doar s-o ajute, insa a respins orice forma de afectiune. Obisnuia sa creada ca, daca nu are iubirea lui, nu merita nimic altceva. Credea ca este inutila. Toate cicatricile de pe coapse si abdomen se invart in jurul aceleiasi idei.
"Grasa. Inutila. Nimic."
"Mor."
Are in fata unul din momentele in care zambetul nu i-ar fi parasit privirea nici impuscat.
     "-Da, nu vreau sa plec, insa nu depinde de mine."
Mai lua un fum, expirand usor.
Ea il privea, zambind trist. Buzele ii tremurau incet, ca intr-un murmur. Voia sa ii spuna ca ii va duce dorul. Ca il va astepta oricat va fi nevoie. Ca il iubeste.

Noua intamplari ciudate

Arunca ramasitele marului intr-un colt. Ce mai conteaza? Soarecii o sa-i devoreze, pana la final, intreaga viata.
Un dus? Da, suna bine. Drumul pana la baie, un calvar. Peretii se sfarama sub atingerea ei; e nevoita sa mearga fara sprijin, asa cum a facut toata viata: s-a bazat doar pe ea.
Apa nu vrea sa curga, tevile urla. Un geam mic arunca putinele raze de lumina ce ii permit sa vada. Ar plange, insa nu mai are lacrimi.
Ar plange, insa nu are motiv.
A fost parasita, dezamagita, nedreptatita.
Trenul gandurilor ii este intrerupt. Cateva picaturi de apa se scurg, spargand linistea de mormant.
Hainele-i zac distruse intr-un colt. Respectul de sine de asemeni, ii este calcat in picioare si plin de panza de paianjen.
Nu mai are nimic.
Apa se scurge intr-un ritm alert, spalandu-i toate problemele. Este doar ea, imbracata de apa, inecata de ganduri.
Ploaia care va cadea... nu, nici macar un ocean nu ar putea sa-i spele pacatele.

     "Daca unde imi e inima e acasa, atunci inima mea si-a pierdut toata speranta." ii trece prin cap.
Dar e in regula.
Opreste apa, apuca un prosop si niste haine vechi.
Arata acceptabil.
Apa maro, insangerata inca, balteste-n cada. Incet-incet, asemeni starii ei de nimic, dispare.

'Nu o sa ma pierzi. Nu o sa te parasesc. Iti jur!'
Vocea i-a revenit in minte, ii da tarcoale. Ii spune adevarul.

'Nu ai niciun viitor. Degeaba incepi. Degeaba incerci. Nu o sa reusesti nimic. Nu. Esti inutila. Nu o sa scapi de mine decat prin moarte. Aici iti vei duce viata. Aici o sa mori.'
Vocea isi pierde din sens. Aiureaza.
Fata zambeste.

"Vezi cutitul? Stii ce sa faci cu el."
Asculta vocea, pasii grei purtand-o spre masa. Un cutit bine ascutit ii orbeste ochii, stralucind nemilos. Malitios.

"Bine te-am gasit!"

8pt pentru o schimbare

Se ridica, se imbraca. De ce, nici ea nu stie. Dar vrea sa iasa din acea groapa de soareci. Isi vrea viata inapoi.

Toate hainele-i sunt largi. 

Viata nu i-a facut dreptate. Bucata ei de fericire promisa intarzie sa apara. Cine ar fi crezut ca o dezamagire ar afecta-o atat de mult?! Ea nu. Niciodata nu si-ar fi imaginat asa un viitor.

Oamenii decad. Oamenii sunt parsivi. Iubirea e doar un pretext, iar trairile sunt unelte; ar fi vrut sa realizeze asta de la inceput. Insa a fost orbita de endorfina.

     "Cu totii avem o poveste de inima franta in spate." isi spune ea.

     "Cu totii incercam sa trecem peste, sa eliminam din minte nereusitele. Speram la un suflet pereche si primim in schimb reprosuri. Dorim compasiune si gasim falsitate. Nu ne pasa, doar suntem buni la a ne preface."

Nu e in stare sa filozofeze pe aceasta tema, insa stie sigur un singur lucru: niciodata nu o sa gasim fericirea absoluta prin iubire.

     "Da, ne e usor sa iubim" isi reproseaza. "Insa e mai greu sa ne indragostim. Iubesc o persoana, iubesc un pat, o cana. Dar sa ma indragostesc... e alta tragedie."

Ameteala o cuprinde, e oare din cauza ca n-a mancat? Bucataria-i goala. Frigiderul mai horcaie din cand in cand, iar becul atarnat de tavan se zgaltaie cu fiecare adiere a vantului. Geamul spart permite frigului sa tina rece, rece asa cum e obisnuita.

Un mar, un mar uscat, stafidit e tot ce are. Se multumeste si cu atat. La fel ca-n viata, iei ce primesti si te multumesti. Ignoranta si nepasarea se contopesc intr-o fiinta. E-n mintea ei, ii reproseaza tot ce a gresit.

'Mananci prea mult. Nu meriti. De ce respiri? esti un nimic, o dezamagire. Un corp inert, miscat de vant. Nimicule! mai bine mori. Dispari!'

E-obisnuita cu tot. Cu orice repros, orice adevar.

E o papusa de carpe, cusuta prost. Gri. Neinsemnata. Traieste si totusi interiorul ii e mucegait. In putrefactie.

Ea merita sa moara.

Sapte cu noroc?

Sapte. O face sa vrea sa isi revina. Poate ca o sa scape. Poate ca… o sa aiba un viitor. E tanara, e in viata. E moarta pe interior.

Nu se intelege. Nu se intreaba nimic. Nu se vrea. E intr-o stare deplorabila si-si spune asta in fiecare secunda. Vrea sa manance, dar… Dar ce? Ce i-ar putea hrani fiinta atat de secata? Secata de vlaga, de constiinta…

Ea are schizofrenie. Ea sufera, si e o suferinta penibila. E oribil de singura. E intr-o lume a ei, o lume in care toate au mers prost. In care nimeni nu i-a intins o mana.

Ea n-are noroc, nici in viata, nici in iubire, nici in… Nimic. E doar o carcasa goala. Pustiita de orice licarire de viata, orice farama de vlaga. Si-si plange plamanii intr-o incercare clara de a se ridica. De a-si face curaj.

Camera era ca inainte de a lesina. Era un decor trist, ca dintr-un film de scurt metraj. Peretii galbeni? Tot acolo, poate putin murdariti de fum. Patul ars, tabloul cenusiu, sangele… Toate se afla in acelasi loc.

E singura. E singura. E singura, si asta o intristeaza. O deprima. O ucide.

Nu crede in sentimente. Nu crede in suflet. Crede doar in creierul ei, care acum o dezamageste… O lasa balta. A lasat-o de mult. Ii joaca feste. i-a facut-o de data asta, in ultimul an i-a jucat o festa malitioasa.

Isi simte inima pulsand. Nu i s-a intamplat de un car de timp. Secunda cu secunda, isi numara bataile inimii. Se intreaba daca e din cauza pozei.

Poza? A gasit-o sub pat. Trezindu-se din lesin, din spasme si flash-back-uri, primul lucru pe care i-au cazut ochii a fost acea poza. A lui. Facuta de ea, cand el dormea. Si, Doamne!, cat ii lipseste...

Sase nu aduce fericire

A tânjit după scăparea ei de prea mult timp. Închide ochii şi visează.

-Ştii, vreau să punem punct relaţiei. Nu mă simt bine...
Da, se aştepta la asta. Da, ştia că e vina ei. Nu, nu putu să îşi stăpânească lacrimile... Îi era greu. Lăsă telefonul să cadă din mână şi, ca într-un film de scurt metraj prost regizat, alb-negru,  în care singurele sunete auzite sunt bătăile inimii şi poate picăturile de apă ce se scurg foarte încet din robinet, îşi ascunse lacrimile în pernă.

-Înţeleg, nu e nimic, fă-te bine repede şi ai grijă de tine...
Încercă fără izbândă să îşi reprime hohotul de plâns. Umerii i se zguduiau, iar capul, sprijinit între mâinile pale acum, i se mişca într-un ritm încet, domolit. 

Îşi vede acum corpul abandonat în pat, în casa ei, într-o cu totul altă dimensiune... Una în care era vie. E încă prinsă în trecut, în amintiri, însă realitatea o loveşte ca o lopată peste tâmplă. A fost penibilă. A suferit din... dragoste? Cât de stupidă a putut să fie. Nu îşi poate aduna gândurile, fiind trasă într-o altă amintire.

-Ne pare rău, dar de această boală veţi scăpa doar prin moarte. Nu vă putem ajuta cu nimic. O zi bună!
Din nou, ca într-un film de scurt metraj prost regizat, căzu în genunchi şi plânse. În ultimul timp, acesta părea să fie singurul lucru pe care ştie să îl mai facă. 

A fost penibilă. Şi scăparea ei a dus-o în singurul loc ce l-a ţinut închis, sub un strat prea gros de praf şi pânze de păianjen.

Şi sincer, ar da orice să rămână aici, cu umbrele ei ce o protejează rănind-o, învăţând-o să accepte durerea ca o a doua natură. Asemeni unei larve ce aşteaptă într-un cocon renaşterea. Dar ea nu o să devină un fluture frumos, ce trăieşte doar o zi. E conştientă de faptul că umbrele vor dispărea odată ce ea nu-şi va mai regreta trecutul. Ştie ce repercusiuni a adus nebunia ei. Are unul dintre puţinele momente de luciditate şi se bucură.

Aparent, să îşi înfigă un ac în picior, deşi nu a fost cea mai bună idee, i-a indus o stare ce nu a mai experimentat-o de când...
Dar nu are de gând să îşi amintească prea curând.
Ce dumnezeului căuta un ac de cusut pe biroul ars pe alocuri şi plin de fum, nici ea nu ştie. Dar e ea genul care să se îngrijoreze de aşa ceva?

Ea... nu e genul.
Ea... nu e.
Ea... e moarta.

Şi atunci, de ce mai simte?

Cinci

Se retrage. Umbra i-a zâmbit sadic. O urmăreşte de acolo, de pe perete, nemişcată. Îi ştie toate secretele. Dinţii ca de rechin stau răsfiraţi într-un râset mut. Doar ochii, două boabe de piper negre, mici, infinit de mici... Doar ochii se mişcă.

Fata e sigură că dacă umbra ar avea o faţă, ar fi încărcată de riduri malitioase. Ar fi atât de încreţită, încât doar ochii mici, prinşi în orbitele imense, s-ar mai zări.
     "Ce vrei? Lasă-mă în pace!"
Ea pică în genunchi, umbra rămânând nemişcată. Asemeni unui stâlp în adierea vântului, umbra nu se clinteşte. O priveşte doar, un aer rece de superioritate făcându-şi loc în privirea ei.

Fata cedează.
     "Te urăsc! Mi-ai transformat realitatea-ntr-o pată de ulei!"
Nu îşi ia privirea de pe umbră, pipăind cu mâna în spatele său. Biroul negru, negru de fum, negru, ars scrum, zace lângă pat, sau ce-a rămas din pat. A găsit! A găsit scăparea.
Un ac.