Habar n-ai tu

"Tu n-ai habar cum e sa fii in pielea mea. Nu iti doresc asta, si Doamne! cat de geloasa sunt pe voi, cei sanatosi. 
     Apuc 20 de ani, ii apuc de coada si ma tarasc dupa ei, parca fara chef. Stii cum e sa fii inconjurat de oameni, insa singur? E trist. E trist rau. 
     Sunt o Marie trista, cu patru morti in dormitor. O durere acuta, niste borcane goale si, cum spune cineva, un bat de cancer. Nu mai stiu unde am citit asta, dar parca... nu mai stiu nimic. Ma oboseste decorul asta. Cheia aia parca imi apasa in creier, iar soldatul atarna alene de un picior, luptandu-se cu demonii mei. Umbre de disperare, imprastiate in fiecare colt, colcaind a mucegai, debusolate. 
     Esti bine, iti vad varul pielii. Esti fericit, insa nu realizezi asta inca. 

     Aici imi vars eu toata frustrarea. Aici m-am nascut, aici mor. Patru morti si o gramada de prosti. 
Pielea-mi miroase a cancer, a fum si a farmacie. Pot sa imi torn un pahar de parfum, insa mirosul meu de om mort, bolnav si putrezit nu se va sterge. 
     Port o povara, sub carapacea asta de zambet, de ranjet sadic. Ce vezi in ochii mei? Nu mai vezi nimic, nu se mai distinge nimic. Sunt ochi opaci, ce au vazut prea multe. Inima imi urla, imi zbiara a disperare. Parca ar vrea sa iasa, sa-mi sfasie o gaura in torace si sa iasa, sa se arunce de la etajul zece. 
Unul pentru tirstete.
Doi pentru neputinta.
Trei pentru rosu.
Patru pentru fiecare arsura de tigara.
Cinci pentru el, care-mi bate creierul din sinapsa in sinapsa.
Sase pentru tot ce nu am putut face.
Sapte pentru fiecare centimetru de piele ascuns.
Opt pentru mirosul asta persistent de moarte.
Noua pentru lacrimi.
Si zece, zece pentru tot ce vreau sa spun dar nu pot. 
     
     As vrea sa iti spun povestea mea, dar ma tot pierd in metafore de nimic.
Am o boala oarecare, ce imi strange coastele. O conturez sub buricele degetelor. O simt, o port, o imbratisez. Si-n fiecare oglinda imi gasesc un dusman.
Urasc pielea asta, atat de neagra, atat de bolnava. Pentru fiecare buba, am o mie de motive pentru lacrimi. 
Sunt nevoita sa imi port hainele, si dac-as putea, le-as lua cu mine si in dus. Nu vreau sa imi vad pielea, nu vreau sa disting nimic. 
Patru morti, si inca unul cat de curand."

Summertime sadness

     " E oarecum absurd." isi spune fata, incheindu-se la sireturi.
     "Cu totii fugim de singuratate, ne ascundem de tristete. Insa asta ne defineste. Suntem nascuti plangand, niste fiinte slabe. Suntem fragili, de la prima geana ce se-odihneste asupra irisului cristalin, pana la ultimul scancet de inainte de a adormi.
     Tristetea e determinata de singuratate, printre multe altele. Si singuratatea a nascut filozofi."
Isi aprinse o tigara, tragand cu nesat din ea. Dintre numeroasele ei vicii, acesta i-a ramas acut tatuat in piele, in fiecare celula.
     "Singuratatea ne face viata mai frumoasa. Daca am ignora, pentru o secunda, acea senzatie de scufundare a inimii intr-un abis nefast, am observa ca fiece lucru, fie cat un ac de mic, ne face sa zambim. Singuratatea ne scoate bestia la suprafata. Acea bestie ce se hraneste cu fericire, tanjeste la ea si o invidieaza. Incalcam toate poruncile si ne facem vinovati de orice pacat, si toate astea cand suntem singuri.
     Si totusi, de ce ne e frica de singuratate? In definitiv, nu putem sa traim fara pacate. Desi si mie imi e teama; nu vreau sa raman intre doi pereti, intre cer si pamant, hoinarind aiurea asemeni unei frunze scorojite suflata de vant. Nu vreau sa imi am posibilitatea de a imi da masca jos."
     Isi stranse paltonul pana la ultimul nasture, o mana tinandu-i esarfa ce ameninta a se desprinde din jurul gatului, iar cealalta strangand la piept niste foi invechite, scrise dezordonat.
     "Aparem pe lume cu un singur scop: acela de a descoperi ce scop avem. Dar scopul asta, scopul e individual. Nu poti copia ideea altcuiva, doar pentru ca nu ai starea necesara. Nu se poate pune problema de asa ceva, pentru ca avem numai o viata; nu ne permitem sa irosim timpul pe giumbuslucuri.
     Si singuri o sa fim mereu, oricat de multe persoane ne-ar inconjura. Gandurile noastre ne vor ucide usor, asemeni cancerului. Prefer sa nu fiu inconjurata decat de fum. Fumul nu imi vorbeste, nu ma amageste; nu e perfid, e doar acolo, plutind in nefiinta.
     Imi place singuratatea. Ma face sa realizez cat de infimi suntem, ma face sa zambesc."
Ei ii pare ceva logic: singuratatea, determinanta a tristetii, o face fericita.

Mesaj catre un ideal uitat

                Am tot cautat un inceput pentru o ora sau doar un minut, dar in miez de noapte mi-e greu sa exprim ce am in gand.

                Te-am visat, baiete, si nu ti-era bine deloc. Devenisei o oaie indoctrinata, un biet idealist tampit. Aveai un mentor de doi bani, tin minte doar ca avea niste ochi neclari, nu tristi; opaci, de parca iadul insusi s-ar fi ascuns dupa ei. Incerca sa-mi explice aiureli despre iubire, Univers si existenta, iar tu stateai ca un orfan, privindu-l ca pe singura scapare, un bilet de parasire a nestirii. Cum ai putut sa stai doar si s-asculti cum delireaza un nonsens?

                Poate c-a fost doar un vis, insa o sa ii port pica eului tau mereu. Ce eu prost!

                Mereu ai fost o fire boema, asta tin minte. De cate ori te vedeam, parea ca lumea intreaga si-a sa existenta te apasa pe umeri, insa stiai sa iti porti masca. Erai tot un zambet!, dar unul ca de Monalisa. Nu te intelegeam nici pic, insa ma regaseam in tine. Erai un suflet firav, sub carcasa de fier deghizata-n miel.

                Si ai iubit o fata… ai iubit-o si stiu sigur ca inca o iubesti, poate cu mai multa pasiune ca acum ceva ani. Ai tinut-o langa tine, te-a calcat in picioare si ai redobandit-o.

                In fine, iti spun doar ca mi-e dor de tine. Cred ca in timp, fara sa vreau, personalitatea mea s-a construit asemeni alei tale; nu s-a modelat in lut, a fost doar ceva nedefinit, ce a avut nevoie de o dalta.

                Incep sa raman fara hartie, iar pixul tatueaza in carne, adanc. Sper ca esti bine.

Eram la mare, parca, in vis. Pastorul tau purta un bat ascutit dupa el, zicea ca il apara de ursi.

Ma stii doar, sunt pacifista pana la prima palma, insa pana si-n vis am vrut sa i-l infig prin scalp pana in cealalta parte a craniului. Cine se crede el sa imi distruga modelul?!

                Asta e ultimul petec de hartie, ai grija de tine! Sper ca increderea in sine inca ti-e cel mai bun prieten, chiar daca uneori te loveai de ziduri, de cate zece ori la rand, cu fruntea.

Pana la urma, se faramitau, pentru ca asta erai tu.

Un om idealist.

Inchide ochii

Deschide-te, copile, deschide tot ce ai in tine:
Rupe-ti aripile, sparge ferestrele ce te-au tinut captiv in inocenta,
Caci viata-i doar o gluma cu dementa si umor rusesc,
Ma ia de-un deget si ma-nvarte pana ametesc;
prin dinastii si diamante pe coroane, am trecut prin toate
Cu zambetul marsav cusut pe fata.
Ca orice fata, m-agat de orice ata, de orice gram
De fericire, asemeni unei barci plutind alene,
Asemeni unui nor de scrum ce isi presara din iubire.
Ma zbat intre cer si pamant, intre pat si mormant;
Si carnea putrezita se imprastie pe cer,
Intuneca, ascunde dupa dulci cuvinte adevarul,
Ascunde la reanimare niste ochi plapanzi
Si parul
Cenusiu.
Dar, pune-ti ochelarii, ce astepti? Sageti de foc o sa te bata,
O sa te-nvarti asemeni unei pasari disperata.
Si pleci, cu o tigara-n coltul gurii, sprancenele... aplecate de ura;
Iti lasi privirea in pamant, dai cartile pe fata:
Privesti cu greata Bucurestiul sub caldura,
Cu nori de ura apasandu-te pe umar;
Dar ura naste alte sentimente,
Alti dinti infipti in alte ligamente.

Pinguini

Fata isi deschide jurnalul, zambind. Viata, in ultimele cateva luni, nu i-a mai intors spatele. A inceput sa vada lumea prin niste ochelari de soare, unii de culoarea capsunei. Si-a mutat viata, si-a schimbat perceptiile.

"Da, vreau sa invat ce inseamna sa iubesti, dar nu cu un pret... O iubire inocenta, nu un sarut intr-un club sau o privire murdara. Vreau sa iubesc si sa fiu iubita, nu pentru ceva anume, pentru ca astfel ar fi iubire cu interes. Vreau sa iubesc fara motiv, sa fiu iubita asemeni.
     Nu vreau sa iubesc niste ochi, buze, un parfum, niste haine sau cateva gesturi. 
     Nu ma intereseaza un Fat-Frumos prost. Nu-mi pasa.
     Doar vreau sa fie sincer, poate putin timid. Sa imi zambeasca fara sa ascunda ceva, sa imi spuna daca arat rau, mananc dezordonat sau sunt neatenta. Sa ma certe daca beau, nu pentru ca tine la sanatatea mea, ci pentru ca nu vrea sa am constiinta incarcata.
     Vreau sa fiu tratata asemeni unui copil, vreau sa primesc un iris fara motiv.
     Si daca in viata o sa primesc asa iubire, o sa ma straduiesc sa il fac cel mai fericit. 
     Nu-ti cer averi, comori sau sacrificii. Vreau sinceritate, si, asa cum tu imi vei fi, iti voi fi si eu tie.
     O sa stam la umbra, fara pic de machiaj, haine pompoase sau parfumuri scumpe. O sa mancam inghetata la un leu, iar eu o sa te mazgalesc pe fata. O sa ne desenam cu markerul pe maini unul altuia, si le vom tine impreunate pana cand unul dintre noi se va impiedica. Atunci celalalt o sa rada, iar apoi ne vom imbratisa. 
     Ne vom simti din nou adolescenti, furisandu-ne de ochii lumii la o plimbare noaptea.
     Si, atunci, voi spune ca iubesc. Am mai spus-o de doua ori, si atunci m-am inselat.
     Eu nu iubeam un adevar, ci o iluzie.
     Vino, darama-mi zidurile ce le-am ridicat in timp, cu fiecare dezamagire, fiecare ora plansa sau luni de singuratate. Sfarama-le, treci dincolo de ele si-apoi cladeste-le la loc. Astfel, tu vei fi singurul care va sti cine sunt cu adevarat.
     Si, poate, cand te vei plictisi, vei intalni pe cineva mai bun sau de voi face vreo greseala, tu o sa-mi spui, iar eu iti voi multumi si voi incerca sa iti fac plecarea mai usoara. Voi darama chiar eu acele ziduri cladite peste noi, iti voi intinde covor peste si iti voi inapoia tot ce ti-am furat. Fiecare zambet, sarut, imbratisare... Ti le voi da inapoi, sa le daruiesti atunci cand vei simti nevoia. Nu iti voi purta pica, pentru ca nu o sa fie vina ta. 
     Iar in cele din urma, te voi imbratisa in prag de despartire si-ti voi sopti "Fii fericit!", zambind.
     O sa fii ca un oaspete in inima mea. Cu putin noroc, te voi avea langa mine suficient timp cat sa iti pot oferi fericire.
     Dar, pana atunci, iubitul meu necunoscut...
     Fii fericit!"

Isi inchise jurnalul, oftand. A ajuns de unde a pornit, in momentul vietii in care spera la implinirea existentei sale prin iubire. Si, desi acum ceva timp ii parea prostesc, acum nu... nu o mai deranjeaza. Macar asa, inima va incepe sa ii bata iar, ca in copilarie. Ca in momentul in care a primit, la 5-6 ani, un pupic pe obraz si s-a ascuns dupa fusta mamei.

Daca vezi asta...

Mi-am promis sa scriu ori de cate ori simt ca deraiez, ce redevin ce ascund cu atata greutate. Si momentul a venit, iar.

Dar de la ce a pornit totul? Nu imi mai amintesc... Poate ca in ultimele luni s-au intamplat prea multe, iar creierul meu a cedat. Poate... poate il plac mult prea mult.

Ce s-a intamplat, oare? Sa fie prima noastra intalnire? Nu ma asteptam; si, exact cum mi-au spus multi dintre prieteni, m-a lovit. L-am vazut, mi-a parut interesant. Nu stiu de ce, sunt multe motive insa nu imi convine nici unul. Doar, mi s-a parut interesant. 

     "-Vrei bere?"

     "-Sigur."

Nu am avut nevoie sa ne prezentam. Nici sa vorbim sau sa stam prea mult impreuna. Imi placea doar sa il privesc acolo, captivat in lumea lui, stralucind a libertate. Cine stia ca-i apasat de atat de multe?

Ce e si mai interesant e ca, in cele din urma, ne-am cunoscut mai bine. Cu trecerea timpului, cu saptamanile, am inceput sa aflu ca-i exact ca mine. Bine, poate fara partea cu Schizofrenia, dar nici el nu este pe departe. 

El stie; el a trecut prin multe; el poate. El... e altfel.

Da. Altfel. Cam asta il descrie. Si nici acum, dupa atata timp, nu prea am reusit sa il citesc. Dar, cand un capitol se incheie, incepe altul;, asa cum al lui s-a terminat in cartea mea, au inceput altele, care mi-au luat gandul de la el. Putin cate putin.

Dar asta nu inseamna ca l-am uitat. L-am mai vazut, o data parca?... O data, da, l-am mai vazut. L-am observat din prima in multime, nu e nici greu. Ti-am zis, straluceste a libertate. Daca il vezi in elementul lui, ai impresia ca e o naluca. Nu-l poti atinge, nu este real. Dar ce mai e real...?

In fine, imi cam pierd ideile. Sunt intr-o stare rea. Nu gasesc un epitet sau o metafora care sa descrie starea, asa ca o sa ma multumesc doar cu "rea". Si-asa, nu-s mare fana a descrierilor amanuntite. Sunt doar... imi e dor de el. Nu l-am vazut cam de un car de ani, poate ca lui nu-i pare-atat de mult, dar cel mai sigur nu ii pasa. 

Vreau doar sa-l vad, sa-i spun cat regret deciziile luate-n graba. Nu vreau sa fiu doar "O fosta prietena care nu ma uraste", vreau sa fiu Ea. Dar, cam ca de obicei, mi-am calcat pe sanse.

Nu ma intrerupe, caci nu e vina lui. Nu a fost, mai taci! E doar... el. Si ma jur ca il stiu suficient cat sa-l fi vazut si in stari rele. 

Eu... Eu il accept exact asa cum e.

Si, ca de obicei, am inceput sa aberez. Nu mai conteaza, nu-i asa? Cu timpul o sa-mi treaca si de el, asa imi zic mereu, asa sper c-o sa fie. Cum am trecut de primul, el... ma apucasem sa spun ca nu-i cu nimic mai special, dar el. Tocmai pentru ce NU a facut. E special.

O sa imi iau gandul de la el, ma jur... dar mai tarziu!

Unsprezece picaturi de sange

Esti intr-o lume singura, inconjurat de oameni rai. Nu, nu se naste nimeni rau, insa cu totii devenim. Suntem unul pentru toti si fiecare pentru sine. 

Esti la metrou, inconjurat de oameni. Unii vorbesc, altii privesc. Voci monotone, priviri gri. Esti singur intre atatea fiinte. Lasat balta.
Cobori, urci scarile. Iti spui ca daca ti-ai rupe coloana, doi dintr-o mie ar intoarce privirea. Vezi chipuri schimonosite de tristete. Oameni ce se grabesc, oameni ce te urasc. Si nu are nimeni un motiv pentru acest masacru al individualitatii.

Esti pe strada, nu privesti decat la trei pasi in fata ta. Ai capul plecat, privirea trista. Nu poti sa nu iti spui ca arati asemeni lor. Un zombi ce inca are pielea intreaga, carnea neputrezita si gura-nchisa. Un zombi constient, condus de monotonie.
Cu totii incercam sa ne gasim un viitor. De mult nu am mai purtat o asa discutie.
     "-Ce vrei sa fii in viitor?"
Astfel de intrebari mi se puneau la varsta jucariilor. A fericirii. Cu totii ne doream ceva special, inocenta salvandu-ne de la normalizare.
     "-Vreau sa fiu astronaut! Vreau sa zbor! Vreau sa fiu Superman!"
Si cei din jur zambeau cu ochi tristi, inecati in nostalgie.
     "-De-ai vedea tu ce te-asteapta..."
Dar, pe parcurs, visele ni s-au stins. Am inceput sa tintim tot mai jos.

Oamenii simt apropiere amortii si zambesc.
     "-Nu face asta! Ai fi putut sa te ranesti! Puteai sa mori!"
     "-Eu nu o sa mor niciodata!" ai fi zis cu vocea de copil.
Dar timpul trece, luand cu el orice urma a copilariei. Raspunsul standard devine "-Oricum o sa mor.". Si murim. Pe interior, fie fizic, fie moral, murim, ne stingem asemeni unei lumanari. Poate ca ne nastem norocosi, frumosi, inteligenti. Flacara pasiunii se aprinde-n noi doar cand suntem modelati asemeni celorlalti. Flacara vietii arde, ne topeste. Devenim mai mici, in gandire. Aratam trist. Suntem la capatul puterilor si plutim in batranete asemeni unui fitil ce asteapta sa se stinga in ceara topita. 

Ne stingem.

Isi alunga brutal gandurile. Aprinde tigara, inspirand ca un om abia scapat de la inec. Ochii ii joaca feste, vede oameni ce zambesc.
     "Cine sunt eu sa judec?"
Si isi continua drumul, discriminand intr-o maniera scrupuloasa. La o adica, ea are capacitatea de a face diferenta. Si la ce bun!?

     "Esti singur."

E un limbaj delirant de surdo-muti tacaniti.

Zece vieti de-as avea...

Poza lui... Nu stie de ce o mai tine, sincera sa fie. Insa s-a impiedicat de ea si o face sa mearga in trecut. Poza lui, dormind. Tine minte toate detaliile. Cum o tinea in brate strans ca lumea rea sa n-o inhate. Ieri plangea, acum e rece sloi. O fiinta inghetata, fara suflet, fara vlaga.

Zambetul lui timid, involuntar. Genele lungi, negre. Si ochii lui... Ochi de carbune, inecati de tristete, ascunzand un trecut. Trecut... A trecut aproape un an. Au trecut luni de cand i-a auzit vocea. De cand i-a vorbit. Il vede si acum, asezat la masa, cu un suc in fata. Il vede razand, spunandu-i ca ii va duce dorul. L-a pierdut.

     "-Obisnuieste-te cu mine. Sunt sincer."
     "Trebuie sa ma obisnuiesc si cu lipsa lui, trebuie sa il uit..."
Dar vrea sa il uite?
De ce sa uite orele de discutii, zilele de euforie, anii plaini de zambete?
Ii duce dorul atat de mult... Si il poarta pe umeri, o apasa greu. Are impresia ca are un urias asezat pe inima ei, care danseaza de cate ori il vede... Care ii apasa greu ori de cate ori isi aminteste.

A fost ultimul de la care a auzit "Te iubesc!" si nu vrea sa o auda de la altul. Felul in care o spunea, modul in care cuvintele alunecau de pe buzele lui... Cine ar vrea sa uite asta?!
"Inca te iubesc! Si as vrea sa uit pentru o clipa de toate momentele triste, in care imi faramitai copilul din mine, putin cate putin. Inca te vreau."

Dar timpul trece. Poate ca la inceput gandeau la fel, dar acum viata i-a cam schimbat.
     "Maria plange
     Si nimeni nu-i aduce o batista curata
     Sau un Paracetamol."
Ii pare ca melodia i se potriveste perfect. A ramas singura, a indepartat pe toti din jurul sau; ei au incrcat doar s-o ajute, insa a respins orice forma de afectiune. Obisnuia sa creada ca, daca nu are iubirea lui, nu merita nimic altceva. Credea ca este inutila. Toate cicatricile de pe coapse si abdomen se invart in jurul aceleiasi idei.
"Grasa. Inutila. Nimic."
"Mor."
Are in fata unul din momentele in care zambetul nu i-ar fi parasit privirea nici impuscat.
     "-Da, nu vreau sa plec, insa nu depinde de mine."
Mai lua un fum, expirand usor.
Ea il privea, zambind trist. Buzele ii tremurau incet, ca intr-un murmur. Voia sa ii spuna ca ii va duce dorul. Ca il va astepta oricat va fi nevoie. Ca il iubeste.

Noua intamplari ciudate

Arunca ramasitele marului intr-un colt. Ce mai conteaza? Soarecii o sa-i devoreze, pana la final, intreaga viata.
Un dus? Da, suna bine. Drumul pana la baie, un calvar. Peretii se sfarama sub atingerea ei; e nevoita sa mearga fara sprijin, asa cum a facut toata viata: s-a bazat doar pe ea.
Apa nu vrea sa curga, tevile urla. Un geam mic arunca putinele raze de lumina ce ii permit sa vada. Ar plange, insa nu mai are lacrimi.
Ar plange, insa nu are motiv.
A fost parasita, dezamagita, nedreptatita.
Trenul gandurilor ii este intrerupt. Cateva picaturi de apa se scurg, spargand linistea de mormant.
Hainele-i zac distruse intr-un colt. Respectul de sine de asemeni, ii este calcat in picioare si plin de panza de paianjen.
Nu mai are nimic.
Apa se scurge intr-un ritm alert, spalandu-i toate problemele. Este doar ea, imbracata de apa, inecata de ganduri.
Ploaia care va cadea... nu, nici macar un ocean nu ar putea sa-i spele pacatele.

     "Daca unde imi e inima e acasa, atunci inima mea si-a pierdut toata speranta." ii trece prin cap.
Dar e in regula.
Opreste apa, apuca un prosop si niste haine vechi.
Arata acceptabil.
Apa maro, insangerata inca, balteste-n cada. Incet-incet, asemeni starii ei de nimic, dispare.

'Nu o sa ma pierzi. Nu o sa te parasesc. Iti jur!'
Vocea i-a revenit in minte, ii da tarcoale. Ii spune adevarul.

'Nu ai niciun viitor. Degeaba incepi. Degeaba incerci. Nu o sa reusesti nimic. Nu. Esti inutila. Nu o sa scapi de mine decat prin moarte. Aici iti vei duce viata. Aici o sa mori.'
Vocea isi pierde din sens. Aiureaza.
Fata zambeste.

"Vezi cutitul? Stii ce sa faci cu el."
Asculta vocea, pasii grei purtand-o spre masa. Un cutit bine ascutit ii orbeste ochii, stralucind nemilos. Malitios.

"Bine te-am gasit!"

8pt pentru o schimbare

Se ridica, se imbraca. De ce, nici ea nu stie. Dar vrea sa iasa din acea groapa de soareci. Isi vrea viata inapoi.

Toate hainele-i sunt largi. 

Viata nu i-a facut dreptate. Bucata ei de fericire promisa intarzie sa apara. Cine ar fi crezut ca o dezamagire ar afecta-o atat de mult?! Ea nu. Niciodata nu si-ar fi imaginat asa un viitor.

Oamenii decad. Oamenii sunt parsivi. Iubirea e doar un pretext, iar trairile sunt unelte; ar fi vrut sa realizeze asta de la inceput. Insa a fost orbita de endorfina.

     "Cu totii avem o poveste de inima franta in spate." isi spune ea.

     "Cu totii incercam sa trecem peste, sa eliminam din minte nereusitele. Speram la un suflet pereche si primim in schimb reprosuri. Dorim compasiune si gasim falsitate. Nu ne pasa, doar suntem buni la a ne preface."

Nu e in stare sa filozofeze pe aceasta tema, insa stie sigur un singur lucru: niciodata nu o sa gasim fericirea absoluta prin iubire.

     "Da, ne e usor sa iubim" isi reproseaza. "Insa e mai greu sa ne indragostim. Iubesc o persoana, iubesc un pat, o cana. Dar sa ma indragostesc... e alta tragedie."

Ameteala o cuprinde, e oare din cauza ca n-a mancat? Bucataria-i goala. Frigiderul mai horcaie din cand in cand, iar becul atarnat de tavan se zgaltaie cu fiecare adiere a vantului. Geamul spart permite frigului sa tina rece, rece asa cum e obisnuita.

Un mar, un mar uscat, stafidit e tot ce are. Se multumeste si cu atat. La fel ca-n viata, iei ce primesti si te multumesti. Ignoranta si nepasarea se contopesc intr-o fiinta. E-n mintea ei, ii reproseaza tot ce a gresit.

'Mananci prea mult. Nu meriti. De ce respiri? esti un nimic, o dezamagire. Un corp inert, miscat de vant. Nimicule! mai bine mori. Dispari!'

E-obisnuita cu tot. Cu orice repros, orice adevar.

E o papusa de carpe, cusuta prost. Gri. Neinsemnata. Traieste si totusi interiorul ii e mucegait. In putrefactie.

Ea merita sa moara.

Sapte cu noroc?

Sapte. O face sa vrea sa isi revina. Poate ca o sa scape. Poate ca… o sa aiba un viitor. E tanara, e in viata. E moarta pe interior.

Nu se intelege. Nu se intreaba nimic. Nu se vrea. E intr-o stare deplorabila si-si spune asta in fiecare secunda. Vrea sa manance, dar… Dar ce? Ce i-ar putea hrani fiinta atat de secata? Secata de vlaga, de constiinta…

Ea are schizofrenie. Ea sufera, si e o suferinta penibila. E oribil de singura. E intr-o lume a ei, o lume in care toate au mers prost. In care nimeni nu i-a intins o mana.

Ea n-are noroc, nici in viata, nici in iubire, nici in… Nimic. E doar o carcasa goala. Pustiita de orice licarire de viata, orice farama de vlaga. Si-si plange plamanii intr-o incercare clara de a se ridica. De a-si face curaj.

Camera era ca inainte de a lesina. Era un decor trist, ca dintr-un film de scurt metraj. Peretii galbeni? Tot acolo, poate putin murdariti de fum. Patul ars, tabloul cenusiu, sangele… Toate se afla in acelasi loc.

E singura. E singura. E singura, si asta o intristeaza. O deprima. O ucide.

Nu crede in sentimente. Nu crede in suflet. Crede doar in creierul ei, care acum o dezamageste… O lasa balta. A lasat-o de mult. Ii joaca feste. i-a facut-o de data asta, in ultimul an i-a jucat o festa malitioasa.

Isi simte inima pulsand. Nu i s-a intamplat de un car de timp. Secunda cu secunda, isi numara bataile inimii. Se intreaba daca e din cauza pozei.

Poza? A gasit-o sub pat. Trezindu-se din lesin, din spasme si flash-back-uri, primul lucru pe care i-au cazut ochii a fost acea poza. A lui. Facuta de ea, cand el dormea. Si, Doamne!, cat ii lipseste...

Sase nu aduce fericire

A tânjit după scăparea ei de prea mult timp. Închide ochii şi visează.

-Ştii, vreau să punem punct relaţiei. Nu mă simt bine...
Da, se aştepta la asta. Da, ştia că e vina ei. Nu, nu putu să îşi stăpânească lacrimile... Îi era greu. Lăsă telefonul să cadă din mână şi, ca într-un film de scurt metraj prost regizat, alb-negru,  în care singurele sunete auzite sunt bătăile inimii şi poate picăturile de apă ce se scurg foarte încet din robinet, îşi ascunse lacrimile în pernă.

-Înţeleg, nu e nimic, fă-te bine repede şi ai grijă de tine...
Încercă fără izbândă să îşi reprime hohotul de plâns. Umerii i se zguduiau, iar capul, sprijinit între mâinile pale acum, i se mişca într-un ritm încet, domolit. 

Îşi vede acum corpul abandonat în pat, în casa ei, într-o cu totul altă dimensiune... Una în care era vie. E încă prinsă în trecut, în amintiri, însă realitatea o loveşte ca o lopată peste tâmplă. A fost penibilă. A suferit din... dragoste? Cât de stupidă a putut să fie. Nu îşi poate aduna gândurile, fiind trasă într-o altă amintire.

-Ne pare rău, dar de această boală veţi scăpa doar prin moarte. Nu vă putem ajuta cu nimic. O zi bună!
Din nou, ca într-un film de scurt metraj prost regizat, căzu în genunchi şi plânse. În ultimul timp, acesta părea să fie singurul lucru pe care ştie să îl mai facă. 

A fost penibilă. Şi scăparea ei a dus-o în singurul loc ce l-a ţinut închis, sub un strat prea gros de praf şi pânze de păianjen.

Şi sincer, ar da orice să rămână aici, cu umbrele ei ce o protejează rănind-o, învăţând-o să accepte durerea ca o a doua natură. Asemeni unei larve ce aşteaptă într-un cocon renaşterea. Dar ea nu o să devină un fluture frumos, ce trăieşte doar o zi. E conştientă de faptul că umbrele vor dispărea odată ce ea nu-şi va mai regreta trecutul. Ştie ce repercusiuni a adus nebunia ei. Are unul dintre puţinele momente de luciditate şi se bucură.

Aparent, să îşi înfigă un ac în picior, deşi nu a fost cea mai bună idee, i-a indus o stare ce nu a mai experimentat-o de când...
Dar nu are de gând să îşi amintească prea curând.
Ce dumnezeului căuta un ac de cusut pe biroul ars pe alocuri şi plin de fum, nici ea nu ştie. Dar e ea genul care să se îngrijoreze de aşa ceva?

Ea... nu e genul.
Ea... nu e.
Ea... e moarta.

Şi atunci, de ce mai simte?

Cinci

Se retrage. Umbra i-a zâmbit sadic. O urmăreşte de acolo, de pe perete, nemişcată. Îi ştie toate secretele. Dinţii ca de rechin stau răsfiraţi într-un râset mut. Doar ochii, două boabe de piper negre, mici, infinit de mici... Doar ochii se mişcă.

Fata e sigură că dacă umbra ar avea o faţă, ar fi încărcată de riduri malitioase. Ar fi atât de încreţită, încât doar ochii mici, prinşi în orbitele imense, s-ar mai zări.
     "Ce vrei? Lasă-mă în pace!"
Ea pică în genunchi, umbra rămânând nemişcată. Asemeni unui stâlp în adierea vântului, umbra nu se clinteşte. O priveşte doar, un aer rece de superioritate făcându-şi loc în privirea ei.

Fata cedează.
     "Te urăsc! Mi-ai transformat realitatea-ntr-o pată de ulei!"
Nu îşi ia privirea de pe umbră, pipăind cu mâna în spatele său. Biroul negru, negru de fum, negru, ars scrum, zace lângă pat, sau ce-a rămas din pat. A găsit! A găsit scăparea.
Un ac.

Patru

Este trezita de o bataie in geam. Capul nu vrea sa o asculte, nu se misca. Incearca sa ridice o mana, insa esueaza lamentabil. Ii e frig. Dar nici sa tremure nu poate. Bataile continua. Mai repede, mai sumbru.

E vantul. Cel putin, asa spera. Vrea sa fie vantul, poate o creanga scuturata de el. E singura, poate ca vantul ii poarta mila. Sau nu. Nu, sigur nu. Isi tot repeta cuvantul definitoriu in cap. Nu.
     "Nu! Nu sunt aici, nu vreau sa stiu!"
Nu intelege ca nu o sa ii raspunda nimeni. Nu stie ca a innebunit. Nu simte depresia in care se scufunda. Simte doar sangele inghetat pe fruntea ei. Cumva, reuseste sa se ridice.

Isi zambeste. Un zambet sadic, chinuit. Nu stie sa zambeasca sincer. Nu stie cum a ajuns in asa situatie.
Stie doar ca traieste. Respira.

Intunericul o inghite, pana si ultima raza de lumina s-a evaporat. Insa ochii ei, oh!, ochii ei! Fiecare milimetru din iris ii este luminat de un gri strigator la cer. Corneea e de un rosu violent. Dar nu se vede. Simte doar ca venele-i tanjesc dupa viata. Dupa elixir.

Paseste fara grija prin cenusa si cioburi. Nu tresare nici macar un gram. Ca o papusa de carpe, nimic nu o raneste. Ori de cate ori a fost calcata in picioare, batuta, aruncata, intepata sau injunghiata... Si-a cusut la loc orice sentiment. S-a reparat singura, stangace.

Daca o vezi pentru prima data, nu ochii, sangele sau parul iti sar in ochi. Nu cenusa ce o acopera din cap pana in picioare, nu cusaturile.
Ci taieturile. Toate ranile profunde ce nu s-au vindecat. Ce au mucegait la randul lor, asemeni gaurii de soareci in care locuieste. Ca o papusa de carpa mancata de molii. Cu ochii spalaciti de plans si insangerati de pofta pentru ser.
Intinde mana, varfurile degetelor abia atingand umbra. Se misca.

Trei

Camera era intunecata. Nici urma de lumina, doar cateva raze de la stalpul din strada. Cumva, reuseau sa se strecoare printre perdelele vechi, murdare, gri. Ii place culoarea gri. Dar si-a mai spus asta o data.

Nu se ridica de pe podea. Ii e frig si frigului ii e teama sa o mai atinga macar. Parul ii sta lipit de frunte. Sangele s-a uscat, e negru. Miroase. Dar nu ii pasa. Ochii ii are inca inchisi. E un decor sumbru in afara ei. Dulapul de mahon zace in colt, murdar de fum, funingine, noroi. Televizorul cu ecran spart zace-n colt.

Plange. Isi lasa lacrimile sa curga, sa pice, sa inghete. Sa ii spele pacatele. Dar nici o inundatie nu ar putea sa faca asta. Ii e teama sa mai gandeasca. Ii e teama, pentru ca regretul ii alearga prin vene, ii musca fiecare globula alba.

Maria plange. Si-aduce aminte cum asculta melodia. Si plange.

Lesina iar. Intuneric.

Doi

     “Nu mai conteaza, tot ce am fost, s-a pierdut.”

E obligata, obligata sa fie altfel. Sa fie la fel. Orice ar insemna acest “la fel”. Isi priveste mana. Tremura. Degetele ii sunt mov. Tremura, plange. Picaturile ii ating palma. Ingheata.

Peretii sunt tot mucegaiti. Lacul cusut intr-un tablou e cenusiu. Isi zambeste siesi, ii place cenusiul. E un argintiu care nu straluceste. Tot timpul in umbra argintiului, totusi existand. Da din cap dezaprobandu-si gandurile. Are zilele numerate. Iar boala incepe sa se arate. Nu are oglinzi, toate sunt sparte. Ar vrea sa creada in reincarnare, insa nu poate. Si totusi… un corb. Vrea sa fie un corb.

Vrea sa scape, vrea sa supravietuiasca. Si totusi, nu a gasit nimic. In nici o casa, sub nici o piatra, in nici o bucata de lemn, nu l-a gasit pe Dumnezeu. Nu se are decat pe ea insasi. Un corp, o papusa de carpe cusuta prost. Cu pielea mancata de molii, ochii stand sa se desprinda. A plans prea mult, ata s-a rupt. Ochii i se largesc. Isi arunca picioarele inainte, radicandu-se din pat. Umbra desenata pe perete din cenusa patului o priveste sfidator.

     'Nu o sa ma pierzi. Nu o sa te parasesc. Iti jur.'

Exact cuvintele de care se temea. Intr-o clipa, perna loveste umbra. Apoi, zace nemiscata pe podea.

Picioarele au lasat-o. Nu are putere nici cat sa respire. Alte umbre i se alatura, de data aceasta nelipite de pereti. Ii e teama. Le priveste cum se joaca, se rotesc in jurul ei; toate rad, un ras maniac.

Un tipat gatuit ii paraseste fiinta. Un tipat ce ar ingheta sangele oricui.

Se prabuseste, capul lovind podeaua puternic. Sange.

Unu

Sta intinsa in pat, privind tavanul. O bucata se curata, alta sta sa pice. Peretii sunt galbeni, de mucegai si fum. Vantul bate. Si geamurile tremura. E un fior de raceala ce o cuprinde,batandu-si aripile inghetate asemeni unui future.

     “Nimic nu mai e la fel” isi spune, oftand.

Inchide ochii, cat de strans poate. E o fiinta plapanda. Isi ascunde neputinta in spatele nepasarii. Ignoranta ii devine o a doua fiinta. Nu se recunoaste. Isi trece mana prin par, isi scarpina gatul. Nu intelege. Nu vrea sa inteleaga.

     “De ce imi faci asta?” urla in surdina, strangand ochii puternic.

Nu vrea sa se lase controlata de emotii. In definitiv, ea le creaza. Ea o sa le stapaneasca. I se pare imposibil sa inteleaga.

Ofteaza din nou, intorcandu-se pe o parte. Patul, patura, perna. Toate miros a gri. A tristete. Lacrimile se strecoara printre gene, asemeni vantului ce-i trece pana in oase. A avut tot ce si-a dorit. Inca ar putea sa aiba, dar soarta-i e potrivnica. Nu o sa accepte asta. Nu o sa renunte. Va face tot ce-i sta in putinta pentru a ajunge din nou langa fericire. La un stadiu de aproape-fericire.

Da din cap nemultumita. In coltul drept al gurii, buza superioara freamata. Exasperata, lasa afara tot aerul ce l-a tinut captiv pana atunci. Umerii i se zdruncina de tuse convulsiva. A pierdut. A dat tot ce avea si a primit un sut in schimb. Inca mai are vanataile pe coaste sa si-o dovedeasca. Doar ei, pentru ca atat detine. Un corp, o papusa de carpe prost cusuta.

Mainile cauta un pachet. E intuneric, iar becul sta spart langa piciorul patului. O flacara. Fum. Durere.

E o fetita cu chibrituri.